долой крушение стереотипов

Один раз ложишься спать с головной болью и конечно же надеешься что ночью все как рукой снимет, и утром ты проснешься новым человеком. Но этого, как не странно, не происходит. Во второй раз, ты уже принимаешь злополучный цитрамон и убеждаешь себя методом самовнушения что все наладится. И на следующее утро, конечно же, голова все еще болит и ты все тот же человек.* Ну что ж, думаешь ты, бог любит троицу! Но в ту же ночь тебе становится невообразимо трудно заснуть. И экзистенциальный кризис навещает в самый подходящий момент. Естественно. 
К черту крушение стереотипов! Ведь когда нам хорошо, мы не хотим писать, мы не поем вместе с Radiohead и не сочувствуем Есенину. Мы забываем про такие слова как горе, печаль и неудачи, и даже люди в трамваях кажутся нам более приветливыми. Но все что изменилось это всего лишь наше эмоциональное состояние. Как нелепо и странно быть контролированными какими-то полипептидными химическими соединениями…
Говорят что только в страдании, мы может достичь творческих, внутренних и жизненных вершин. Тогда насколько велики должны быть душевные муки чтобы они подвергли нас к глубоким и осмысленным поискам? Ведь какой смысл в страданиях если они не развивают способность духа и не возвращают нас самим себе?

.
*Очень интересное качество присуще человеку: думать и вправду надеяться что вращение земли и восход солнца каким-то образом повлияют на изменение характера.
Anunțuri

omoară-ți demonii

toată viața dăm vina pe satana, pe biserică, pe profesori incompetenți și părinți nereușiți. suntem siguri că societatea ne transformă în niște animale amorale, dar uităm că undeva, (nu) foarte adânc, asta deja există în noi.

satana ne îndeamnă să batem la uși închise la ora 1 noaptea. it wakes up our lust. ne zice să avem încredere în instincte, dar nu menționează nimic despre consecințe.

la orice glumă răsuflată despre cum îți vinzi sufletul satanei, îmi dau seama că, de fapt, pe al meu eu i l-am dat pe gratis, undeva cu vreo 3 ani în urmă, într-o seară de iarnă. și până în ziua de azi, încerc să îmi ”cresc” unul nou. în tot acest timp, nu am putut să înțeleg la ce i-ar trebui sufletele muritorilor, care de fapt nu valorează nici o ceapă degerată pentru el. pare a fi un fragment din poveștile de groază spuse copiilor. a, dar stai, copiilor nu li se zice despre satana. că-s prea mici și el nu există. atunci de ce le zic despre dumnezeu?

uneori îmi pare că diavolul trage de noi și se uită cum ne mișcăm ca niște marionete, ghidați de acel ceva invizibil, și apoi stă și râde într-un colț la frământările noastre interioare asupra moralității. evident, diavolul înseamnă tot ceea ce vrei tu să însemne. tu îi dai un sens și o formă. de altfel, ca oricărui alt lucru din lume. dar în momentul în care tu ai decis să-i dai un sens și forma s-a conturat, el începe să existe și să trăiască în tine. și atunci îți rămâne doar să hotărăști cine rămâne în viață și pe cine omori. 

killing is a sin, dar oare dacă îți omori demonii, nu trăiești împăcat? sau intri în păcat?

la ora 19, ca după o lege nescrisă, toată lumea își aprinde luminile. winter is coming, they said, dar eu încă ies afară în tricou și aștept să mă sărute soarele. cele mai plăcute săruturi îs alea de sfârșit de toamnă, când cu fiecare apariție a sa, soarele parcă încearcă să îți zică ”la revedere”. și fiecare apus e atât de frumos, de parcă e ultimul. iată ce înseamnă să trăiești cu ziua de azi. ar trebui să învăț de la soare.

îmi întind inconștient mânile spre orizontul roșiatic, cu gândul că i want to be taken somewhere nice. foarte spontan îmi aduc aminte cum la unul dintre cursuri, cineva a zis că facem parte dintr-o societate de consum, și consumăm și cumpărăm din curiozitate. din curiozitatea de cum e să fii în pielea altcuiva, cum e să te simți în hainele persoanei care a trecut pe lângă tine în pauza de masă.

curiozitatea mea e cum să fii cer. să te dizolvi și să dispari în toate nuanțele lumii. și să exiști la fel, dar diferit în fiecare zi. 
cum e să fii mare. să primești toți oamenii ăștia în tine, fără să le ceri nimic. să fii calm sau violent și oamenii oricum să te admire.
cum e să fii nimic. și oamenii să pronunțe zăpăciți numele tău atunci când sunt întrebați la ce se gândesc.

memento mori

eu îți spun că vocilor din capul meu nu le place de mine. tu îmi spui că toți suntem atât de la fel, încât toate cuvintele îs în zadar.

revelația m-o prins la ora 3 de noapte, în gară la Metz. ș nicego că ploua și mi-o amorțit fundul pe sacoșa cu haine second și o carte care schimbă percepții. ea o venit așa de încet, s-o cuibărit în cap, că poate nici nu-i adevărat ce-am zis. ca orice gând care o încolțit cândva în cap, ea o apărut mai devreme, dar să zicem că acela o fost momentul în care și-a arătat ochii mari din întuneric.

revelația că undeva, după una dintre ușile sufletului, tăt ce se întâmplă e bine. că nu mai simți frustrarea de dinainte. că memento mori. că moartea stă și bea împreună cu tine nuștiucefelde energy drink și are cu totul alte planuri, atâta timp cât frica nu este sentimentul care te stăpânește. că tot ce ni se întâmplă e autosugestie. că ai nevoie de timp ș cap să înțelegi totul.

revelație care nu vine singură, ca valurile din marea mediterană. 

eu îți spun că totul ar fi mai simplu dacă oamenii ar vorbi sincer și direct unii cu alții. tu îmi spui că totul ar fi mai simplu dacă nu am avea deloc nevoie de cuvinte.

when you are nothing, you are everything

E ceva plăcut în ideea de a călători singur, în alt oraș sau în altă țară, nu contează. dar însăși acțiunea te face să realizezi că, de fapt, nu ești singur. te depersonalizează și, după cum interpretează adepții hinduși discursul lui Buddha despre existența sinelui, you realize you are nothing and when you are nothing, you are everything. de aici s-ar putea pune și bazele empatiei: dacă tu ești una cu tot ce e în lume, de ce ai vrea să faci rău cuiva? de ce ai vrea să-ți faci rău ție?

atunci când merg cu trenul, îmi place că trecem foarte aproape de sate și casele oamenilor. trecem exact pe lângă ele, încât poți vedea interiorul curților lor și individualitatea fiecărei gospodării. it’s a mixed feeling, pentru că e foarte straniu să știi că privești viața oamenilor dintr-o parte, fără ca ei să fie neapărat conștienți de acest lucru. dar e plăcut să vezi simplitatea și sinceritatea acțiunilor lor. cineva o pregătit grătarul, cineva a pus hainele la uscat, altcineva face curățenie în curte. acum iaca o trecut un păstor cu o stână de oi, atât de aproape, încât simțeam că aș putea atinge blana lor moale și pufoasă.

de obicei, când știm că suntem ”urmăriți”, ne comportăm într-un fel anume. очень наигранно наше поведение. când primim oaspeți, de exemplu, încercăm să arătam doar partea bună a vieții noastre, totul e curat în casă, știm să gătim, nu ne certăm niciodată și zâmbim 24/24.

dar când mă uit mai atent la oameni, încep să-i înțeleg mai mult, să-i empatizez. vezi persoana în esența sa, brută, naturală, neșlefuită. sunt un om fericit, fiindcă pot să văd frumusețea în oameni. de obicei, e ascunsă, pentru că tot ne e frică să ne vadă cineva adevărați, dar există, e în noi. Supcarpați acolo au avut dreptate, serios.

Acum am rămas numai eu și Yasushi Yoshida cu al său permanent yesterday. eu sunt vântul care mișcă hainele de pe sârmă, soarele care le usucă, oile fără griji, copacii care au rămas dezgoliți, câmpiile pustii, munții înzăpeziți. eu sunt totul și nimic.

ziua lui Monet și încă a cuiva

viața nu e o sumă de zile de nașteri, sau o serie de succese continue. viața e o sumă de alergări după autobuze; îi atunci când ai liber, dar te trezești la 6; atunci când taximetristul schimbă ”it’s a wonderful world” pe muzică pop românească. viața e atunci când ceea ce trebuie să faci devine ceea ce vrei să faci.

eu nu sunt eu. ca-n poezia aia, de parcă cineva ”îmi ține sufletul la gură, iar altul, din adâncul meu, mă devastează și mă fură”. orașele schimbă oameni, doar dacă lași asta să se întâmple. împrejurimile schimbă persoane, care-s destul de maleabile. a fi flexibil e o calitate, they said. dar stai că încă n-am văzut partea bună a lucrurilor.

știam că avem în noi mai multe părți, dar не до такой степени. cu câțiva ani în urmă, citisem că noi ne comportăm cu diferiți oameni diferit și-mi părea foarte logic. de vreme ce fiecare persoană e o individualitate aparte, cu глюк-urile sale și detaliile care îl fac unic, atunci și atitudinea față de fiecare ar trebui să fie corespunzătoare. mi-am însușit acest concept, l-am ”încorporat” și l-am dus la paroxism. s-o aprins beculețul roșu la mine-n cap atunci când am încurcat atitudinea cu însăși personalitatea. dar am trecut pe roșu și am început să devin alt om de fiecare dată. multiplicarea personalității vă salută. și râde în fața dorinței de o dezmembra. bite me.

adevăratul ”eu” nu-i aici. adevăratul eu nu merge în cluburi de zi de naștere, și nici în alte zile și is not ashamed of that. nu zâmbește dacă nu vrea și nu râde la glume proaste ca să se infiltreze în grup. nu se preface mai prost pentru a putea vorbi cu cineva la egal.
adevăratul eu e a kind of an outsider. îi place să stea în primele bănci la ore. să învețe din toate. vorbește cu sine însuși și cu animalele *dar nu cu oamenii*. cântă în duș și dansează când e singur. și nu e aici.

undeva, behind the need for validation, actorie și prea mare dragoste de oameni, se ascunde eu.

mulțumesc subconștientului

îi sunt cu adevărat recunoscătoare minții mele pentru capacitatea de a memora stări și senzații. pentru că, de altfel, n-aș fi scris acum despre cea mai plăcută stare ever trăită în vis până acum.

visele, de regulă, nu atrag foarte multă atenție, unless te ucide cineva acolo și fugi repede să povestești cuiva îndată ce te-ai trezit. dar sunt vise frumoase, revelatoare chiar, care trăiesc în tine ca niște întâmplări adevărate, și nu ale subconștientului.

când, aflându-ne pe o stradă practic pustie, prietenii mei m-au întrebat unde am de gând să plec, eu, cu cea mai mare convingere, am indicat cu degetul arătător direcția în care dispăreau toate mașinile. ”dar nu te așteaptă nimeni”. și totuși ceva ce simțeam eu și nu simțeau ei m-a îndrumat mai departe. alergam în vale, ca într-un film, în care toată atenția ne este focusată pe partea estetică a acestuia. cu iarbă inimaginabil de verde, deasă și înaltă, și vânt de primăvară care trece prin ea și prin rochia mea. și eu, cu mânile întinse ca două aripi, cu fericirea copilului care se minunează de tot. „Руки! Вы словно две большие птицы!” alerg în vale, качусь вниз, mă umplu și mă golesc în același timp. sunt pace. sunt totul și nimic.
în ziua aia, m-am ascuns prin subsoluri și petreceri underground, am trecut pe căi ferate și sub trenuri, dar locul-simbol, starea-pace revin iar și iar.

.

las asta aici, ca amintire – care se va pierde în alte zeci de amintiri, dar niciodată în mine –   a celui mai pacificator și eliberator vis.

%d blogeri au apreciat asta: