memento mori

eu îți spun că vocilor din capul meu nu le place de mine. tu îmi spui că toți suntem atât de la fel, încât toate cuvintele îs în zadar.

revelația m-o prins la ora 3 de noapte, în gară la Metz. ș nicego că ploua și mi-o amorțit fundul pe sacoșa cu haine second și o carte care schimbă percepții. ea o venit așa de încet, s-o cuibărit în cap, că poate nici nu-i adevărat ce-am zis. ca orice gând care o încolțit cândva în cap, ea o apărut mai devreme, dar să zicem că acela o fost momentul în care și-a arătat ochii mari din întuneric.

revelația că undeva, după una dintre ușile sufletului, tăt ce se întâmplă e bine. că nu mai simți frustrarea de dinainte. că memento mori. că moartea stă și bea împreună cu tine nuștiucefelde energy drink și are cu totul alte planuri, atâta timp cât frica nu este sentimentul care te stăpânește. că tot ce ni se întâmplă e autosugestie. că ai nevoie de timp ș cap să înțelegi totul.

revelație care nu vine singură, ca valurile din marea mediterană. 

eu îți spun că totul ar fi mai simplu dacă oamenii ar vorbi sincer și direct unii cu alții. tu îmi spui că totul ar fi mai simplu dacă nu am avea deloc nevoie de cuvinte.

when you are nothing, you are everything

E ceva plăcut în ideea de a călători singur, în alt oraș sau în altă țară, nu contează. dar însăși acțiunea te face să realizezi că, de fapt, nu ești singur. te depersonalizează și, după cum interpretează adepții hinduși discursul lui Buddha despre existența sinelui, you realize you are nothing and when you are nothing, you are everything. de aici s-ar putea pune și bazele empatiei: dacă tu ești una cu tot ce e în lume, de ce ai vrea să faci rău cuiva? de ce ai vrea să-ți faci rău ție?

atunci când merg cu trenul, îmi place că trecem foarte aproape de sate și casele oamenilor. trecem exact pe lângă ele, încât poți vedea interiorul curților lor și individualitatea fiecărei gospodării. it’s a mixed feeling, pentru că e foarte straniu să știi că privești viața oamenilor dintr-o parte, fără ca ei să fie neapărat conștienți de acest lucru. dar e plăcut să vezi simplitatea și sinceritatea acțiunilor lor. cineva o pregătit grătarul, cineva a pus hainele la uscat, altcineva face curățenie în curte. acum iaca o trecut un păstor cu o stână de oi, atât de aproape, încât simțeam că aș putea atinge blana lor moale și pufoasă.

de obicei, când știm că suntem ”urmăriți”, ne comportăm într-un fel anume. очень наигранно наше поведение. când primim oaspeți, de exemplu, încercăm să arătam doar partea bună a vieții noastre, totul e curat în casă, știm să gătim, nu ne certăm niciodată și zâmbim 24/24.

dar când mă uit mai atent la oameni, încep să-i înțeleg mai mult, să-i empatizez. vezi persoana în esența sa, brută, naturală, neșlefuită. sunt un om fericit, fiindcă pot să văd frumusețea în oameni. de obicei, e ascunsă, pentru că tot ne e frică să ne vadă cineva adevărați, dar există, e în noi. Supcarpați acolo au avut dreptate, serios.

Acum am rămas numai eu și Yasushi Yoshida cu al său permanent yesterday. eu sunt vântul care mișcă hainele de pe sârmă, soarele care le usucă, oile fără griji, copacii care au rămas dezgoliți, câmpiile pustii, munții înzăpeziți. eu sunt totul și nimic.

ziua lui Monet și încă a cuiva

viața nu e o sumă de zile de nașteri, sau o serie de succese continue. viața e o sumă de alergări după autobuze; îi atunci când ai liber, dar te trezești la 6; atunci când taximetristul schimbă ”it’s a wonderful world” pe muzică pop românească. viața e atunci când ceea ce trebuie să faci devine ceea ce vrei să faci.

eu nu sunt eu. ca-n poezia aia, de parcă cineva ”îmi ține sufletul la gură, iar altul, din adâncul meu, mă devastează și mă fură”. orașele schimbă oameni, doar dacă lași asta să se întâmple. împrejurimile schimbă persoane, care-s destul de maleabile. a fi flexibil e o calitate, they said. dar stai că încă n-am văzut partea bună a lucrurilor.

știam că avem în noi mai multe părți, dar не до такой степени. cu câțiva ani în urmă, citisem că noi ne comportăm cu diferiți oameni diferit și-mi părea foarte logic. de vreme ce fiecare persoană e o individualitate aparte, cu глюк-urile sale și detaliile care îl fac unic, atunci și atitudinea față de fiecare ar trebui să fie corespunzătoare. mi-am însușit acest concept, l-am ”încorporat” și l-am dus la paroxism. s-o aprins beculețul roșu la mine-n cap atunci când am încurcat atitudinea cu însăși personalitatea. dar am trecut pe roșu și am început să devin alt om de fiecare dată. multiplicarea personalității vă salută. și râde în fața dorinței de o dezmembra. bite me.

adevăratul ”eu” nu-i aici. adevăratul eu nu merge în cluburi de zi de naștere, și nici în alte zile și is not ashamed of that. nu zâmbește dacă nu vrea și nu râde la glume proaste ca să se infiltreze în grup. nu se preface mai prost pentru a putea vorbi cu cineva la egal.
adevăratul eu e a kind of an outsider. îi place să stea în primele bănci la ore. să învețe din toate. vorbește cu sine însuși și cu animalele *dar nu cu oamenii*. cântă în duș și dansează când e singur. și nu e aici.

undeva, behind the need for validation, actorie și prea mare dragoste de oameni, se ascunde eu.

mulțumesc subconștientului

îi sunt cu adevărat recunoscătoare minții mele pentru capacitatea de a memora stări și senzații. pentru că, de altfel, n-aș fi scris acum despre cea mai plăcută stare ever trăită în vis până acum.

visele, de regulă, nu atrag foarte multă atenție, unless te ucide cineva acolo și fugi repede să povestești cuiva îndată ce te-ai trezit. dar sunt vise frumoase, revelatoare chiar, care trăiesc în tine ca niște întâmplări adevărate, și nu ale subconștientului.

când, aflându-ne pe o stradă practic pustie, prietenii mei m-au întrebat unde am de gând să plec, eu, cu cea mai mare convingere, am indicat cu degetul arătător direcția în care dispăreau toate mașinile. ”dar nu te așteaptă nimeni”. și totuși ceva ce simțeam eu și nu simțeau ei m-a îndrumat mai departe. alergam în vale, ca într-un film, în care toată atenția ne este focusată pe partea estetică a acestuia. cu iarbă inimaginabil de verde, deasă și înaltă, și vânt de primăvară care trece prin ea și prin rochia mea. și eu, cu mânile întinse ca două aripi, cu fericirea copilului care se minunează de tot. „Руки! Вы словно две большие птицы!” alerg în vale, качусь вниз, mă umplu și mă golesc în același timp. sunt pace. sunt totul și nimic.
în ziua aia, m-am ascuns prin subsoluri și petreceri underground, am trecut pe căi ferate și sub trenuri, dar locul-simbol, starea-pace revin iar și iar.

.

las asta aici, ca amintire – care se va pierde în alte zeci de amintiri, dar niciodată în mine –   a celui mai pacificator și eliberator vis.

dincolo de

cineva citește, unii oameni întâlnesc alți oameni, iar eu am stat două ore pe podea și m-am uitat în tavan. tavanul nu l-am văzut, de altfel. ca de fiecare dată când te uiți la ceva și nu vezi acel ceva. ca atunci când te uiți la oameni în transportul public și nu-ți dai seama că-i ”sapi” cu privirea. că te uiți ochi în ochii lor. tavanul e creierul tău. dincolo de tavan și de corpurile oamenilor, există altceva. dincolo de vizibil și palpabil, există simțibil. exist eu. 

gândurile nespuse și sentimentele neexprimate îs copiii mei nenăscuți. îi port în mine până știu că trebuie să vadă lumina zilei. până îs formați destul pentru a putea rezista atmosferei din societate. nu toți reușesc, evident. au murit copii în mine fără să fie văzuți. dar moartea e fenomenul firesc, care, măcar din când în când, îți aduce aminte de impermanența totului. senzație pe care trebuie s-o porți mereu cu tine pentru a ajunge la liberation. așa, ca un reminder la telefonul interior fiecare milisecundă. 

când îți observi sentimentele dintr-o parte, înțelegi. le accepți și ți le apropii. ”but don’t get attached to it”, sună reminder-ul din telefon. știu, dar azi aș cam vrea să mai fie un om în casa asta, dincolo de ochii căruia m-aș putea uita.

iubitele mele, celulele gliale

acolo unde se termină zona de confort, se începe viața, they say. dar atunci când îți pierzi zona de confort, riști să pierzi și zona de viață.

gândacii din capul meu au fugit când au văzut că nu mai au unde să se întoarcă. turmele de oi au rămas pe dealurile unei alte țări. cineva în mintea mea își face valizele. revăd mișcarea de o sută de ori, ca într-un gif de pe facebook, sau un video pus pe repeat, sau un flashback din viață înainte să mori. o gară pustie. un litoral pe timp de iarnă.

organismul e programat să-și caute și să-și creeze zone de confort noi, îndată ce nu te mai poți întoarce la precedenta. corpul nostru e mai deștept decât ți-ai putea imagina, de fapt. celulele sistemului nervos (singurele care te susțin și protejează) se agață de tot ce pot to confort you and themselves. acel cerc mic care nu include viața (cu tot ce presupune acest termen în contextul dat) și care te încătușează cu plapume moi e parte din tine. și e păcat să pierzi bucăți din tine, chiar dacă se formează altele. suntem șerpi care trebuie să scape de propria piele. nimic nu se pierde, totul se transformă, dar uneori transformările îs destul de tough.

probabil, așa ca un gând deloc insistent, care mi-o venit într-o după-amiază de vineri, și care poate nu-i adevărat, dar probabil: zona de confort ești chiar tu. zona de confort e în tine însuți. 

hatea, poate nu.

prin energie. prin noi.

tata mi-a spus că trebuie să mă dedic trup și suflet acelui ceva fără de care nu pot trăi. gândul ăsta îmi mănâncă zilele și creierul. unii oameni nu pot trăi fără pictură și cât de puțini bani ar primi din asta, ei nu renunță, pentru că simt că asta îi ceea ce, într-un fel, ei ”trebuie” să facă. ca să-și elibereze focul interior.

dar cum găsești acel ceva fără de care nu-ți imaginezi viața? cum auzi ce-ți zice ghemul de energie din tine? dacă până nu demult, mă întrebam ”cum știu că ceea ce vreau să fac mi se potrivește?”, acum caut să găsesc acel lucru de la care să mă aprind puternic și veșnic. în mine se aprind și se sting flăcări și, de fiecare dată, îmi pare că am găsit acel ceva. ca-n relațiile cu oamenii. dar nimic nu durează.

eu nu pot trăi fără familia mea. teoretic cumva, aș putea, dar mi-e foarte greu să-mi imaginez și nici măcar n-aș vrea. când ne-am felicitat cu mama reciproc azi, mai n-am plâns, pentru că, dintre toate, dorul de casă îi cel mai dificil. dar asta nu înseamnă că m-aș dedica familiei întru totul. pe lângă ea, îmi doresc și îți doresc să găsim o pasiune care-i a noastră, de la care uităm de toate.

într-un scurtmetraj, actorul care-l juca pe Van Gogh zice așa: ”I lose myself. I consume this natural setting. I devour it, completely, whole. […] It is so difficult to hold it inside. So I work, I slave, I drive myself like a locomotive.” și eu îmi doresc să găsim ceva pentru care să ne consumăm până la produsul final. la început, mi-am spus că n-ar trebui să ne legăm de oameni, ei pleacă și noi rămânem, dar nu poți trece prin viață fără să ți-o legi (spiritual vorbind) de un om. dar vreau să ne legăm și de vise și dorințe. de idei și aspirații. de pasiuni și focuri. să ne legăm într-o lume, în care noi dispărem, iar ele trăiesc. trăiesc prin noi, din noi.

ascultă energia din tine.

%d blogeri au apreciat asta: